Creştem iubirea iubind creşterea

M-am întrebat de ce noi toţi, din familia mea, avem mare „succes” la copii. De ce copiii din jur, nu numai finii noştri, se bucură mereu să se vadă cu noi, chiar dacă nu-i răsfăţăm sau „cumpărăm” cu dulciuri… Şi cum putem „reproduce” acest succes…

Copiii, mai ales când sunt mici, folosesc şi se bazează pe formele nonverbale de comunicare. Înainte de dezvoltarea limbajului, specia noastră s-a bazat pe comunicarea nonverbală. De aici derivă unele strategii referitoare la vorbitul în public şi la charismă. Toţi avem capacitatea înnăscută (memoria genetică!) de a descifra limbajul nonverbal. Chiar dacă, prin educaţie, învăţăm să nu ne mai încredem în ceea ce ne spune intuiţia.

Aţi observat la copiii mici cum vă dau semnale cu privire la autenticitatea sau lipsa de autenticitate a persoanelor cu care intraţi în contact? Pentru noi, Sonia funcţiona mereu ca un detector de minciuni viu. Ne bucurăm că am reuşit să o creştem în aşa fel încât să-şi păstreze şi dezvolte aceste capacităţi deosebite de comunicare.

Când am învăţat NLP am înţeles mai bine acest mecanism. În NLP, potrivirea între ceea ce comunicăm pe plan verbal şi ceea ce comunicăm nonverbal se numeşte congruenţă. Putem fi incongruenţi şi când nu ne propunem să minţim în mod deliberat. Acum câteva zile, la un curs de vorbire în public, când i-am spus celei aflate în faţă că se simte mai emoţionată acum, când stă în faţă, decât înainte, când tocmai vorbise în faţă, ea a spus grăbită că nu e aşa, că acum „nu simte nimic”. Toţi cei prezenţi au râs pentru că au simţit incongruenţa mesajului ei. Râsul colegilor a fost un feedback util pentru ea: poate să se întrebe de ce a reacţionat aşa şi de ce vrea să nege faptul că ar fi emoţionată. Pe plan conştient, ea nu a minţit. Corpul ei, controlat de emoţiii şi inconştient, a transmis însă un alt mesaj…

Prin dezvoltare personală învăţăm să fim congruenţi în comunicare. De fapt, reînvăţăm şi ne dezvăţăm de ceea ce a stricat sistemul de educaţie în noi. Ori de câte ori părinţii ne învăţau să zâmbim frumos la tanti X sau la „doamna”, chiar dacă noi nu simţeam asta, ei ne învăţau să fim incongruenţi. Tanti sau doamna ne zâmbeau, la rândul lor, la fel de fals, pentru că, de fapt, înconştientul din fiecare din noi comunica nonverbal realitatea emoţiiilor şi ele intrau în raport spontan cu noi. Aşa am învăţat cu toţii zâmbetul social şi minciunile sociale. Aşa am învăţat, din păcate, să ne încredem în posibilitatea de a ne ascunde emoţiile de ceilalţi.

Adevărul este că emoţiile sunt comunicate instantaneu celor din jur, în mod nonverbal. Marea şansă pe care ne-o oferă relaţiile cu copiii este că ei sunt, în mod spontan şi firesc, congruenţi în comunicare, adică autentici. Dacă reînvăţăm de la ei această comunicare, descoperim cât de toleranţi sunt ei în mod spontan. Descoperim că toate emoţiile sunt acceptabile social şi că putem lăsa deoparte vechile miciuni cu care am crescut. Descoperim că, de fapt, şi adulţii simt orice incongruenţă în comunicare, doar că au învăţat că „nu se cuvine” să arăţi asta. De cele mai multe ori au învăţat să nu se mai încreadă în ceea ce simt şi nici nu-şi dau seama de ce X tocmai li s-a părut mai puţin simpatic(ă) decât altădată.

Astfel, o bună strategie de a învăţa iubirea autentică faţă de copii este să descoperim cât de mult putem învăţa de la ei prin dezvăţare a ceea ce a stricat sistemul de educaţie în noi. Putem reînvăţa autenticitatea şi putem să verificăm aceasta în reacţiile copiilor străini faţă de noi. Este valabil şi la câini şi pisici (dar dacă vă temeţi de câinii necunoscuţi atunci nu funcţionează, pentru că ei vă percep teama ca pe o ameninţare).

Cred că iubirea de copii ne dă ocazia de a ne confrunta cu propria noastră educaţie. Este nevoie însă să ne confruntăm cu copiii altora, pentru că în copiii proprii găsim ceea ce am sădit noi, inclusiv reacţii şi strategii care ne convin. În relaţia cu copiii altora descoperiţi nivelul de autenticitate pe care l-aţi atins. Ei ne oferă un feedback autentic. De aceea profesorii, mai ales educatoarele şi învăţătoarele, care au de-a face cu copii mici, ştiu în sinea lor „câte parale fac”. Copiii transmit feedback mai vizibil decât adulţii, prin reacţiile de pe parcursul interacţiunii (comunicării).

Dacă alegeţi o educatoare, o învăţătoare sau o bonă pentru copil, puteţi urmări reacţia emoţională a copilului la acea persoană şi veţi şti dacă este ok sau nu. Dacă nu aveţi multă experienţă în dezvoltarea personală, atunci relaxaţi-vă puţin, revedeţi scena cu copilul şi persoana respectivă, plasaţi decizia cu „Da” pe o mână şi „Nu” pe cealaltă şi urmăriţi în ce parte preferă ochii şi corpul dumneavoastră sâ se îndrepte. Ascultaţi-vă intuiţia!

Şi dacă vi se pare că am vorbit despre altceva decât anunţam în titlu… mai gândiţi-vă!