Scrisori către părinți – Ești profesor pentru copilul tău (III)
Copilul meu merge la școală. Din păcate, aproape mă simt tentat(ă) să spun… Pentru că e foarte greu să te descurci cu profesorii. În copilărie credeam că profesorii sunt o „specie” dificilă numai pentru elevi. Nu bănuiam cât de greu este și pentru părinți… Însă orice se poate învăța. Inclusiv învățarea! În această serie de „scrisori” descoperim împreună cum putem să fim părinți (buni) de elevi (buni).
(Acest articol face parte dintr-o serie. Poți merge la primul articol din serie cu un click aici.)
Dragă „părinte”,
ai o provocare: cum poți face din școală o experiență cu adevărat utilă pentru copilul tău? Ești primul lui profesor, pentru că de la tine învață, prin imitare, mai tot, inclusiv cum să se raporteze la școală. Poate felul cum te-ai raportat la școală, ca elev(ă), în trecut, nu este tocmai un bun exemplu pentru copilul tău. Poate ai fost un „chiulangiu”, sau poate un „tocilar” și, în oricare din aceste cazuri, ți se pare că lucrurile nu au mers prea bine. Ai acumulat emoții negative față de școală, fie pentru că te-a tratat urât atunci, fie pentru că te-ai simțit înșelat(ă) pe termen lung de școală, ca sistem. Cum poți schimba acest lucru pentru copilul tău?
Poate te simți tentat(ă) să creezi o poveste acceptabilă pentru copilul tău… adică să te prefaci că ai alte legături emoționale cu școala decât cele reale. Că ai încredere în școală, deși nu este așa. Dar copilul te simte… nu ține această strategie. Ai putea, în schimb, să faci un efort real de dezvoltare personală, de creștere, ca să poți investi ceva încredere în copilul tău că se va descurca. Și ceva încredere că școala poate fi o experiență pozitivă, dacă faci numai câteva ajustări de atitudine / perspectivă asupra lucrurilor.
Întotdeauna a existat un contract implicit cu școala. De câțiva ani acest contract a devenit explicit. Când te uiți în jur, vezi că școala nu și-a onorat acest contract. Ca să te descurci bine în viață, trebuie să ai școală, e adevărat, dar nu întotdeauna premianții sunt cei care se descurcă cel mai bine. Sunt doar câteva profesii în care premianții de la școală sunt și premianții din profesie, până la un punct. Și, în plus, școala ar trebui să ne ajute și pentru obținerea succesului în viața personală… e adevărat că școala a eșuat în multe privințe. Și, cu toate acestea, îți spun că ai nevoie să investești încredere în relația cu școala, pentru că este în interesul copilului tău! Dacă te ajută, mai adaug că aceasta nu este o problemă românească: școala din toată lumea este în criză și are nevoie să se adapteze la o nouă epocă. Există experimente cu rezultate excelente, dar situațiile în care se poate spune că școala ca sistem de educație dintr-o țară stă bine sunt limitate la câteva state. Pomeneam în articolul precedent de principiul nedeterminării al lui Heisenberg, din fizica cuantică. Într-un mod similar, în educație, factorii subiectivi care țin de toți cei implicați influeanțează într-o măsură enormă rezultatele. În fizică este vorba de influențe nesemnificative ale instrumentelor de măsură. Aici este vorba de succesul sau insuccesul oricărui demers. Un profesor foarte bun, care obține succese remarcabile într-un mediu favorabil demersului său poate obține eșecuri remarcabile cu exact același demers, dacă mediul este ostil și neîncrezător. Eșecul profesorului este pentru el doar o experiență de învățare și adaptare la mediu. Pentru elevii săi însă este poate o mare șansă ratată. Iar adaptarea la mediu a profesorului poate însemna renunțarea (tristă) la posibile succese, acceptarea faptului că părinții au cea mai mare influență asupra copiilor lor și-i pot limita dacă vor. Istoriile personale din multe familii sunt pline de cazuri în care unii strămoși au renunțat la învățătură pentru că părinții lor au vrut altceva pentru ei. Nu sunt înregistrate însă și cazurile, mai puțin evidente, dar cu mult mai numeroase, în care și-au limitat procesele de învățare la nivelul considerat posibil și acceptabil de familiile lor. În aceste cazuri copiii înșiși, deveniți adulți, nu-și dau seama, de cele mai multe ori, ce șanse au ratat în viață, din cauză că părinții lor nu au crezut în mai mult pentru ei.
Și revin astfel la ceea ce spuneam în primele părți ale acestei serii: ca să investești încredere ai nevoie de creștere personală, ca să știi cum, nu doar să știi că… Altfel totul rămâne la stadiul de sfaturi bune citite pe undeva… Este plin internetul de articole cu sfaturi bune, adesea amestecate cu multe gunoaie sau chestii de umplutură, pentru că autorii înșiși sunt uneori doar traducători care nu înțeleg pe deplin și din experiența personală ceea ce scrie acolo. Meseria de părinte se învață… și nu se învață. Pentru că, de fapt, copilul învață de la tine prin imitare. Învață lucrurile esențiale de la tine, adică strategiile de adaptare la provocările mediului, care sunt și strategii de învățare. Deci, pentru ca să aibă ce învăța bine de la tine, ai nevoie să fii un exemplu bun de creștere, de învățare permanentă. Nu trebuie să fii cumva, ai nevoie doar să te vezi pe tine însuți (însăți) într-o permanentă creștere. Este o chestiune de atitudine, ceea ce în germană se spune uneori reglaj, ca și cum ai fi o mașinărie reglată pentru o bună funcționare.
Ai putea începe prin a face distincția, în ce te privește (automat și față de alții, inclusiv copilul tău) între persoană și comportament. Practică această distingere a lucrurilor. Nu mai spune despre tine sau copil că ești / este în vreun fel, folosind o etichetă. Nici măcar nu spune că este un copil de nota 10! Pentru că este o mare capcană aici, pe care o explic printr-un exemplu recent, din practica proprie:
Consider că notele au ajuns să fie folosite, în școala românească, foarte mult ca o formă de etichetare. Ce sunt etichetele? Dacă pe un produs scrie „Lapte” atunci știi că acea cutie conține lapte și nu altceva. Dacă pe un elev pui eticheta „9” sau eticheta „5”, atunci consideri la fel… nu-i așa? Am dat tuturor elevilor mei 10, spunându-le că toți pot să păstreze nota de 10, toți pot să obțină în continuare această notă, indiferent de nivelul de la care pleacă. Și eram / sunt perfect sincer cu ei, deoarece eu formulez subiectele de la teste și știu exact ce am făcut cu ei și știu că oricare dintre ei poate, chiar fără efort, să facă de 10. Numai că… intervine mediul și toată experiența școlară de ansamblu. Observ cum elevii, mulți dintre ei, nu cred că pot să se adapteze la ceea ce le cer eu. Pot în schimb, o parte din ei, să tocească, pentru că asta au „învățat” în școală. Rezultatul ajunge să fie șocant pentru ei și pentru părinți: la teză, atât cei „buni”, adică obișnuiții tocilari, cât și cei „slabi” au note mici, cel puțin la început. Uneori se mai schimbă niște ierarhii, ceea ce, de asemenea, duce la nemulțumiri, chiar revoltă. Fiecare disciplină are o anumită imagine. Limba germană este percepută ca disciplină de uman, deci, de toceală, ceea ce nu se confirmă în cazul meu. Desigur, așteptarea mea este ca ei, mai ales în măsura în care notele îi nemulțumesc, să învețe să se adapteze și să învețe în mod eficient. Ceea ce contează, pe termen lung, nu sunt informațiile, ci strategiile, tehnicile eficiente de învățare. Aici este însă un punct sensibil, tocmai din cauza confuziei dintre persoană și comportament: elevii s-au obișnuit să preia notele ca etichete (aflu că mai sunt învățătoare care le pun, fizic, etichete elevilor – plăcuțe de purtat! Și, oricum, ceea ce gândim se transmite mai puternic decât ceea ce ne străduim să spunem, uneori, ca adaptare la pedagogia modernă). Elevii chiar mi-au spus că li se pare jenant să aibă „4 lângă 10 – ce or să creadă ceilalți profesori despre ei?”. Toți avem o toleranță mai mult sau mai puțin scăzută la minusurile de imagine (etichetă) pe care le riscăm și vrem să înlăturăm cât mai repede riscul de a purta o etichetă proastă în ochii celorlalți. Dacă am fi obișnuiți să percepem notele ca pe evaluări ale comportamentului nostru la un moment dat (am făcut de 4, în loc de sunt de 4), atunci am vedea dintr-o dată că orice notă este o evaluare de parcurs. Ne-am da seama de pericolele care se ascund, pentru viață, în faptul de a fi obișnuit(ă) numai cu note de 9 și 10, pentru că nu ai ocazia să vezi ce ai putea îmbunătăți. De fapt, am constatat că elevii de 9 și 10, care nu au experiența unor note mai mici în școală, devin adulți care au mari dificultăți de adaptare la situații noi și care se maturizează mai târziu și cu suferințe mari, sau deloc.
În cazul prezentat pericolul este ca suferința provocată de notele mici să fie atât de mare încât să ducă la refuzul de a învăța ceva din asta. Elevii (și părinții) să se simtă afectați la imagine (etichetă), pentru că sunt obișnuiți să confunde comportamentul cu persoana. [o curiozitate fără legătură cu acest conținut: dacă ai citit până aici, dă click aici să confirmi, în mod anonim…]Noi toți avem lucruri de reparat în acest domeniu, pentru că așa numita educație a noastră s-a bazat mereu pe manipulare emoțională, pornită de la această confuzie. Dacă nu ești cuminte nu te mai iubește mama – înseamnă, în traducere, că nu ești demn(ă) de iubire în mod necondiționat, că ceea ce faci te definește mereu cine ești, adică prin comportament obții sau menții o etichetă pe care o porți. Și știm toți cât de greu este să schimbi o etichetă negativă pe care ai primit-o! La acest zid al lipsei de încredere în sine a contribuit fiecare replică a părinților de tip etichetare: Ești nesimțit(ă)!, Ești rău/rea! Ești neascultător, leneș! etc. – în loc de: Nu-mi place cum vorbești! Mă deranjează dacă faci/spui asta! Ai putea să faci… Ești duce la etichetare și nu favorizează schimbarea comportamentului. Dacă sunt rău sau de nota 4, atunci nu mai este treaba mea să fiu bun sau să iau nota 10, pentru că eu așa sunt! În cazul prezentat, riscul este reprezentat de două scenarii: acceptarea etichetei sau refuzul ei prin refuzul persoanei de la care vine. Pentru că, nu-i așa, lumea etichetelor este o lume a vinei, nu o lume a provocărilor. În lumea vinei problema este rezolvată prin deversarea vinei către cineva sau ceva (o persoană sau o realitate externă, inclusiv acceptarea unei etichete de tipul eu așa sunt și nu mă poți schimba – este tot o deversare în exterior, un refuz al maturității, care înseamnă asumarea responsabilității pentru propria creștere). În lumea provocărilor ne concentrăm pe soluții, nu pe vină. Considerăm că de noi, de fiecare în parte depinde rezolvarea și că există o rezolvare la fiecare provocare (cum spunea Ghandi, schimbarea începe cu mine). În lumea provocărilor, eu sunt ok așa cum sunt și este o continuă provocare și o experiență palpitantă să învăț să mă adaptez la provocări și să văd cum fac progrese mereu. Pentru că eu sunt, în mod fundamental, în regulă și sunt o ființă demnă de iubire și respect indiferent de comportamentele temporare din care am câte ceva de învățat… Stima de sine merită însă o abordare separată, fiind lucrul cel mai important pe care îl poți oferi copilului tău, învățând să ți-l oferi ție…
