Diferența între un pedagog și un pedofil…
Că părinții își iubesc copiii, la fel ca și profesorii, pare de la sine înțeles. De când am povestit prima oară bancul pomenit mai sus, am început să descopăr că lucrurile nu stau tocmai așa. Am spus bancul de multe ori și de multe ori mi s-a părut că poanta nu este înțeleasă, tocmai pentru că pedagogii, ca și părinții, nu prea își iubesc copiii…
Ca să explic, amintesc aici bancul: Întrebare: Care este deosebirea între un pedagog și un pedofil? – Răspuns: Ambii pretind că iubesc copiii, dar pedofilul chiar asta vrea să spună.
Bancul m-a preocupat din perspectiva experienței mele de profesor. Atunci când am început să lucrez, curând după încheierea epocii comuniste, aveam încă mulți colegi care țipau la elevi și îi jigneau. În orice discuție generală, oricare dintre aceștia ar fi spus că iubește copiii, de aceea s-a făcut profesor. Menționez că eram „în buricul târgului”, la un liceu de elită.
Ce m-a frapat întotdeauna în reacția la bancul menționat este că oamenii se gândesc la pedofil, nu la ironia la adresa „pedagogului”, chiar dacă era vorba de profesori. Sau cu atât mai mult dacă e vorba de profesori.
Conform etimologiei, un pedagog este o persoană care conduce pe copii. Deci orice părinte este și un pedagog. Ok, veți zice, unde este problema?
Atunci când ne „conducem” copiii, ai noștri sau ai altora, trebuie să o facem cu dragoste. Dragostea înseamnă să ții la cineva și să cauţi în acea persoană varianta ei ideală. Să iubești pe cineva înseamnă să-i iubești îngerul, adică acea ființă minunată care este menită să fie și care tinde să devină, învățând și crescând. Scopul creșterii fiecăruia din noi este să devenim ceea ce am fost meniți să fim, să devenim îngerul nostru.
Prin urmare, să iubești un copil înseamnă să iubești varianta lui ideală către care tinde să crească, deci să iubești în el adultul perfect care poate să devină. Când iubești un copil cu adevărat, nu îl iubești numai ca și copil, ci iubești și respecți adultul din el aflat în devenire.
Câți dintre părinți nu își pun problema că sunt încântați de copiii lor în varianta „mică” și atât? Mulți sunt chiar dezamăgiți de creșterea lor și de faptul că devin independenți și încep să ia decizii și să învețe din experiențele și greșelile proprii. Am constatat din experiența de profesor și de părinte că majoritatea părinților vor copiii pentru ei, nu pentru copii. Deciziile cu privire la viitorul copiilor sunt luate, adesea, în primul rând în interesul (comodității) părinților.
Și atunci, vă întreb: când luați o decizie pentru copil ținând cont de comoditatea proprie și ascunzându-vă după etichetări pe care voi le-ați plasat acolo (copilul meu nu ar dori asta pentru că el este…), al cui interes îl urmăriți? Când mergeți pe varianta „sigură”, a cui nevoie de siguranță o satisfaceți? Începând de la vârstele cele mai mici, când preferați să țineți copilul în casă la televizor sau calculator, decât să-l expuneți riscurilor „străzii”… iar mai apoi el însuși preferă să stea la calculator decât să se joace cu alți copii, cine a pus în copil acest model de comportament? A cui nevoie de siguranță și confort este satisfăcută?
Orice copil, ca orice om în general, are o nevoie de siguranță, dar și o nevoie de nesiguranță, de aventură și descoperire. Ca în povestea indiană cu lupii, într-o nouă variantă: orice om are în el doi lupi, care se luptă între ei. Un lup vrea să stea în bârlog tot timpul, chiar dacă riscă să moară de foame, iar altul vrea mereu să iasă în căutare de noi aventuri, să învețe și să descopere lumea. Lupul descoperitor este mai puternic în copil, la început, dar copilul nu poate controla singur cât de puternic devine fiecare din cei doi lupi din el. Părinții au controlul și decid dacă hrănesc mai mult lupul descoperitor sau lupul delăsător.
Atunci când, pe baza experienței noastre de adulți, alegem să hrănim mai mult lupul delăsător, lupul siguranței din copiii noștri, am putea începe să recunoaștem că o facem pentru noi, nu pentru ei. Locul cel mai sigur în care putem să ne ținem copiii este o închisoare. După o vreme ei nici nu vor mai ști că stau la închisoare, își vor dori și ei această închisoare, mai ales că acum le stau la dispoziție mijloace „sigure” de a experimenta virtual libertatea. Viața lor paralelă (cea din jocurile de pe calculator) va deveni, eventual, principala lor viață, iar pe cea de „aici” o vor percepe ca pe un preț plătit ca să se întoarcă mai des „acolo”.
Când facem asta, o facem pentru noi, nu pentru ei. Când suntem acest gen de părinți, sigur că ne vom găsi justificări legate de felul „cum este” copilul nostru. De fapt, copilul nu este în niciun fel, el se comportă într-un fel sau altul în funcție de cum l-am dirijat (condus) noi.
Este ciudat cum ne putem autoamăgi ca părinţi: chiar credem că ne creştem copiii în siguranţă, exercitând un control permanent, adică îi ţinem la închisoare, iar ei vor deveni, mai târziu, oameni liberi. Până la 18 ani sau până la facultate îi creştem la închisoare, iar de a doua zi vor fi atinşi de o baghetă magică şi vor fi adulţi responsabili şi liberi… Dar aceasta este o altă temă.
Revenind la bancul de la început, ce face un pedofil? La fel ca și un violator, el se folosește de cineva a cărui voință nu este liberă, pentru a-și satisface o nevoie proprie. Voința copilului nu este liberă, pentru că nu are suficientă experiență în viața reală ca să hotărască singur. Voinţa copilului nu este liberă în raport cu nimeni şi nu va deveni liberă prea curând, dacă nu i se lasă libertate suficientă de la vârste mici, ca să înveţe şi din experienţele proprii.
Și ce face un părinte care nu dă libertate copilului şi alege pentru copilul său în funcție de nevoile sale de părinte, nu în funcţie de nevoile de creştere ale copilului?… Fiți pedagogi iubitori, nu pedofili!
Despre cum reuşim asta, am scris aici…