A venit la mine o colegă nervoasă. Vroia să ia imediat legătura cu o directoare, pentru că profesorul de sport se poartă urât cu copiii. Printre propozițiile rostite apăsat și agitat am găsit și informația că băiatul ei nu este „băgat în echipă”. Băiatul e în clasa a IV-a.
Când a simțit că încerc să o liniștesc, s-a enervat mai tare: „Și tu ai copii, dacă nu vrei să mă ajuți, nu te înțeleg…”. A plecat dezamăgită, cu o imagine proastă despre mine, ca despre un părinte lipsit de suflet…
Am mai scris undeva că nevoia excesivă de siguranță este a noastră, a adulților părinți, nu a copiilor. Atitudinea de „cloșcă” este tot o ipostază a nevoii de siguranță. În genul acesta de reacții de apărare mai găsesc și o profundă lipsă de încredere în mecanismele de reglare automată a relațiilor cu ceilalți în ceea ce trăiesc copiii noștri. O convingere profundă că, fără noi, copiii ar fi complet lipsiți de șanse într-o lume rea. Și convingerea că un copil nu are în el resursele necesare ca să se descurce. Este vorba de pedagogia negativă.
Sunt situații în care trebuie să intervenim, când adulții chiar abuzează în vreun fel de copii. Am aflat ulterior că acel profesor de sport chiar vorbea urât copiilor în mod repetat. Ceea ce rămâne însă ca tendință a părinților este prezumpția de nedreptate pe care își bazează mulți din ei strategiile. Ceea ce transmit în acest fel copiilor proprii, în timp ce încearcă să-i „ajute”, este că lumea este un loc neprimitor și nedrept.
Toate religiile au o abordare comună într-o privință: vezi ceea ce crezi. Lumea este așa cum te aștepți să fie. Dacă lumea ta este nedreaptă și plină de răutate, atunci vezi toate dovezile care îți întăresc această convingere și te enervează ce scriu aici. Pentru că ți se pare că AȘA E, nu că AȘA VEZI tu. În schimb, dacă lumea ta este o sursă de fascinație și descoperire, în care ajutorul poate veni oricând și de la necunoscuți, atunci chiar AȘA E, pentru tine.
Este ca în geometrie: avem axiome, pe care le acceptăm ca atare și, în baza lor, construim, prin demonstrație, o întreagă geometrie, adică o întreagă viziune despre lume ca spațiu. Dacă schimbăm axiomele, atunci se schimbă și reprezentarea despre lume corespunzătoare acelei geometrii.
Copiii fac până la șapte ani ce li se spune, apoi imită pe părinți până la paisprezece și se despart de modelul părinților și imită pe alții (prieteni sau modele exterioare) până la douăzecișiunu de ani. Aceasta înseamnă că sistemul de convingeri li se stabilizează în primii 14 ani de viață, prin familie. Am constatat în dezvoltarea personală pentru adolescenți că sistemul de convingeri (baza geometriei lor) este cel care necesită cel mai mare efort de învățare. La fel ca în dezvoltarea personală pentru adulți, și la adolescenți cea mai mare parte din învățare este dezvățare. Schimbându-și sistemul de convingeri își schimbă bazele „geometrice” ale felului cum văd ei lumea și, automat, ale felului cum interacționează cu lumea (cum îi vede lumea pe ei). Schimbându-și sistemul de convingeri, își schimbă modul de gestionare a resurselor și, prin urmare, procentul de succes în situațiile prin care trec. Când crezi că oamenii sunt răi, nici nu te simți impulsionat să ceri ajutorul. Când crezi că oamenii sunt, în mod fundamental, buni, atunci resursele tale sunt mobilizate altfel și șansele de a obține ajutorul dorit cresc enorm.
De aceea, când va crește, ca să aibă șanse reale de succes, copilul colegei mele va avea nevoie să-și schimbe unele convingeri formate acum. Uneori va fi incomod, pentru că o convingere care te ținea în loc este totuși „un prieten vechi” de care te desparți greu. Articole ca acesta nu te pot ajuta, pot doar să te pună pe gânduri. Ca să schimbi ceva trebuie să lucrezi în zona în care s-au fixat aceste convingeri, în zona delicată a emoțiilor. Este nevoie de lucru fie prin training, fie prin coaching. Altfel este ca și cum ai citi despre Legea lui Arhimede și ai crede că, prin aceasta, ai învățat să înoți.
