Dezvoltarea personală este creştere, nu psihoterapie
Sunt realităţi pe care le percepem digital şi altele percepute analogic. Digitale sunt numite cele descrise prin trepte clare, de tipul: adevărat/fals, zi/noapte, trecut/prezent/viitor, butonul on/off. Analogice sunt numite cele descrise sau percepute ca fiind graduale, de tipul butonului de volum sau al vârstei.
Problemele în comunicarea cu ceilalţi şi, mai ales, în comunicarea cu noi înşine, apar când descriem realităţi de tip analogic folosind termeni digitali şi percepând lucrurile ca atare. Atunci nu mai vorbim, de exemplu, despre vârstă ca atare, ci despre minori şi majori şi despre maturi şi imaturi. Dacă Gigel, pe o scară de la 1 la 100, îşi percepe nivelul de maturitate la 20, atunci el va plasa graniţa între matur şi imatur undeva sub 20. Dacă participă la un curs de dezvoltare personală şi, după o săptămână, simte că a crescut la 40, atunci va fi atât de încântat de descoperirea făcută, încât va plasa graniţa între matur şi imatur la 30 şi va povesti tuturor cât de imatur era înainte.
Foarte vizibil este acest mod de a judeca în împărţirea pe care suntem învăţaţi să o facem de mici, din poveşti, între oameni răi şi oameni buni. Tot domeniul etic este impregnat de acest simplism, care ne tulbură relaţiile cu ceilalţi şi relaţiile cu noi înşine. Psihologii sau confesorii au de lucru mai ales din cauza acestui mod de a reduce o realitate analogică la una digitală, la bine şi rău. Preluăm acest mod de abordare şi în educaţie. Am observat, de pildă, că unii părinţi tind să creadă că îşi trimit copiii la noi la cursuri ca să-i reparăm, să-i facem buni, nu pur şi simplu mai buni în modul cum funcţionează. Această perspectivă creează, pe bună dreptate, o reacţie de apărare la copii sau adolescenţi. Am învăţat de pe vremea poveştilor să ne considerăm pe noi şi pe cei apropiaţi ca fiind cei buni şi pe cei necunoscuţi eventual ca fiind cei răi. Atunci când ţi se dă cât de puţin impresia că eşti plasat în categoria celor care trebuie îndreptaţi, reparaţi cumva (v. pedagogia negativă), intri, pe bună dreptate, într-o strategie de apărare. Dacă sugestia pare să vină de la cineva apropiat, ca părinţii, efectul asupra încrederii în sine este devastator…
Există adolescenţi şi părinţi care tind să vadă în dezvoltarea personală un fel de psihoterapie, adică o formă de vindecare psihologică, adică de reparare, de aducere de la o stare nedorită (boală) la una dorită (sănătate). Dacă dorim, putem descrie lucrurile şi în acest fel, dar ar fi util să menţionăm că, pornind de la această descriere, atunci şi Dalai Lama are nevoie de psihoterapie / dezvoltare personală. Ar fi mult mai constructiv şi mai benefic pentru noi toţi să vedem dezvoltarea personală drept creştere, adică drept un domeniu al realităţii analogice, nu digitale. Când vedem în dezvoltarea personală şansa de a ne rezolva unele probleme, de exemplu interacţiunea cu cei din generaţii diferite, putem crede că reparăm ceva, dar mai bine să credem că perfecţionăm ceva până la un nivel extraordinar. Într-o reprezentare punem accent pe problemă şi pe rezolvarea ei (aceasta era calea psihanalizei), în cealaltă reprezentare punem accent pe creştere şi învăţare.
Teama de dezvoltarea personală pare ilogică pentru cei care percep dezvoltarea personală drept creştere şi învăţare, dar este perfect justificată pentru cei care o percep dinspre o pedagogie negativă, drept vindecare. Pentru că toţi am învăţat de mici să ne vedem pe noi ca fiind cei buni. Dacă cineva ne sugerează că ne schimbăm prin dezvoltare personală şi noi credem că suntem într-o realitate digitală, adică buni sau răi, atunci ne temem că orice schimbare ne modifică identitatea de oameni buni cu care am învăţat să ne percepem pe noi înşine. Atunci tindem să credem că orice schimbare are un potenţial negativ – ca reacţie de apărare la sugestia că nu am fi buni aşa cum suntem, că trebuie să fim reparaţi.
Iată cum o schimbare atât de mică în modul de percepere a realităţii poate să ne eficientizeze enorm modul de interacţiune: schimbarea de la perceperea de tip digital (termenul vine de la computere, care operează, la bază, cu impulsuri electrice pozitive sau negative, deci digital) la perceperea de tip analogic (totul este un continuum, nu există bine sau rău ci numai praguri la care eu stabilesc, la un moment dat, cum îmi convine, unde se termină răul şi începe binele). Dacă te gândeşti foarte serios la această chestiune în cât mai multe domenii ale vieţii tale şi începi chiar de acum să îţi surprinzi modul cum percepi lucrurile, dacă începi chiar de acum să alegi o perspectivă analogică în cât mai multe domenii ale vieţii tale şi, treptat, în toate, vei vedea cum lucrurile se transformă în bine. Vei observa şi vei simţi în multe situaţii că această aparent banală adaptare a perspectivei tale, de la digital la analogic, îţi aduce beneficii imense. Îţi sună bine? Stai să auzi şi să vezi reacţiile celor din jur când, datorită acestei abordări, vor simţi că nu-i mai judeci şi vor începe să te accepte şi ei aşa cum eşti şi să te placă tot mai mult! Prin creştere asumată devii ceea ce erai deja şi nu ştiai, îţi foloseşti potenţialul care era deja în tine, aşa cum, foarte frumos, declară Evelyn într-un feedback la un seminar…
httpv://www.youtube.com/watch?v=m9EuBVXCkYA
