Părinţi dificili sunt şi/sau suntem toţi

Ţi se pare că părinţii sunt dificili când ai 15 ani. La fel când ai 25 de ani. Când ai 45 de ani sau peste, ţi se pare la fel. Doar că, eventual, te uiţi în jur şi te bucuri că încă îi mai ai… Dacă ai 15 ani şi realizezi asta fără să fi pierdut tu un părinte, ai mare noroc.

Dar asta nu schimbă foarte mult lucrurile, vei zice. Ţi se pare că părinţii tăi trăiesc într-o altă lume.

Dacă ai părinţi pensionari, poate se uită prea mult la televizor şi îşi creează o lume a lor. Eventual mai schimbă posturile din când în când, se mai uită puţin şi pe posturile / postul care înjură pe X şi laudă pe Y, nu numai invers. Şi cred că sunt informaţi. Îşi închipuie că dacă înghit şi otrava şi de la un post şi de la celelalte, sunt informaţi. Înghiţi cucută cu arsenic şi iese miere…

Dacă ai 15 sau 18 ani, atunci abia ai părăsit lumea părinţilor ca să o construieşti pe a ta. Până de curând vedeai lucrurile la fel, pentru că le vedeai prin ochii lor. Este foarte bine, ca proces de creştere, că vezi lumea prin ochii tăi. Este inevitabil ca aceasta să ducă la conflicte şi, uneori, la nevoia de a experimenta pe cont propriu, chiar când intuieşti că o să iasă prost. Cu cât părinţii se opun mai mult, cu atât simţi o dorinţă mai mare de a încerca totul pe cont propriu.

Toată educaţia se bazează, din păcate, pe un sistem de recompense şi pedepse care se joacă cu nevoia noastră de iubire şi recunoaştere. Uneori ajungem la vârsta lui Becali şi încă mai vrem să demonstrăm părinţilor, care eventual nu mai sunt pe aici, că suntem demni de iubire şi apreciere.

Problema este când ne învârtim într-un plan în care vedem lucrurile de o parte sau alta a unei axe: la stânga sau la dreapta, sus sau jos, adevărat sau fals, adevărul meu sau adevărul părinţilor mei. Dacă ai participat la training, ştii din exerciţii ce înseamnă, cu adevărat, ascultarea activă şi empatia. Încerci poate să exersezi aceste competenţe şi vezi sau rezonezi sau simţi că ceva nu merge.

Te răsuceşti de o parte şi de alta acelei axe imaginare care te desparte de perspectiva celuilalt, până când realizezi că poţi adăuga o a treia dimensiune, poţi vedea lucrurile şi cel puţin dintr-o a treia perspectivă. Eşti cu adevărat liber când ai cel puţin trei alternative, trei viziuni asupra problemei pe care le percepi empatic, trei lumi pe care le percepi. De la trei în sus începe libertatea!

Problemele mari cu care ne confruntăm nu pot fi rezolvate pe acelaşi nivel de gândire care le-a creat. (Albert Einstein)

Dacă ai exersat serios, ai învăţat şi ai practicat ascultarea empatică, atunci ştii că ceea ce scriu aici nu poate fi înţeles, cu adevărat, doar pe nivel intelectual. Cei care citesc fără exerciţiu pot câştiga în măsura în care devin curioşi. Cunoaşterea înseamnă acţiune:

Ia orice conflict cu părinţii, fie că ai 15 sau 45 de ani, şi pune-te în locul lor cu adevărat. Dacă ai făcut asta în mod empatic, ai descoperit, la 15 sau la 45 de ani, că trebuie să-i demitizezi ca să-i poţi iubi cu adevărat, că trebuie să te eliberezi de prima copilărie, în care credeai că ei sunt tot universul şi sunt perfecţi. Cel mai adesea avem aşteptări foarte mari de la părinţi (e valabil şi invers, dar e o altă temă…). Vrem acum ca părinţii noştri să corespundă unor standarde pe care ni le-am creat când eram mici.

Du-te, deci, într-o a treia perspectivă şi trăieşte-o cât de empatic poţi! Cum se văd lucrurile de aici? Nu eşti nici părinte, nici copil, eşti observator neutru. Abia după ce ai trăit empatic această perspectivă neutră, te poţi întoarce să te pui în locul celuilalt (e valabil în orice conflict, nu numai cu părinţii).

După ce faci acest exerciţiu, cel mai bine folosind trei scaune sau schimbând altfel şi poziţia în spaţiu, ca să vezi lucrurile din altă perspectivă şi fizic (cunoaşterea vine din acţiune!), după acest exerciţiu făcut serios vei vedea cum simpla creştere a alternativelor îţi redă sentimentul de libertate. Conflictul venea, în ceea ce te priveşte, din faptul că te simţeai lipsit(ă) de libertate, prins(ă) între varianta lor şi varianta ta. Pare prea simplu ca să fie adevărat. Cei care aţi mai exersat asta, la seminarele noastre sau ale altora, ştiţi că funcţionează!

PS: Mulţumesc, Andreas pentru feedback! Faptul că ne-ai scris că, după săptămâna de la Deva, ai reuşit să vezi toate chestiunile din toate punctele de vedere şi ai obţinut rezultate nemaipomenite, m-a făcut să-mi dau seama că nu am exersat cu voi în mod direct schimbarea poziţiilor perceptuale şi să scriu acest articol, pentru cei care au nevoie...