Să-i învățăm să meargă…

Share Button

Părinți (i)responsabili, copii fericiți

Am văzut la TV o secvență dintr-un serial turcesc. O mamă își certa băiatul (de vreo 35-40 ani) pentru  nu știu ce lucru rău făcuse. Și mi-a atras atenția o replică pe care i-o spunea mama băiatului „Eu sunt de vină, că eu te-am învățat să mergi, dar nu te-am învățat și să te opresti”.

Cand sunt mici, depunem eforturi să ne învățăm copiii să  se ridice în picioare și să meargă. După ce ne minunăm de primii lor pași, devenim frustrați că nu mai stau locului, că pun mâna pe tot ce prind, și începem  să ascundem de ei lucrurile care considerăm că i-ar putea răni. Și  începem  să le aratam pe unde să umble, de ce să se țină, pe ce au voie să puna mâna și pe ce nu.

Învățăm copiii să meargă… Ei încep să exploreze lumea… apoi le limităm experiențele… vrem să se oprească…

M-am intrebat atunci ce inseamna să-i învățăm să se oprească… Să-i învățăm că sunt lucruri pe care POT și pe care NU POT să le facă?

Să le dăm drumul în viață și apoi să ne punem în fața lor și să-i oprim?  Să le dăm aripi, ca apoi să li le frângem?  Câte lucruri contrarii ne învățăm copiii, ca fiind reguli de viață, derutându-i apoi în propriile alegeri de mai târziu ?

Am avut această dilemă când fata mea era mică – avea cam un an și jumătate: am învățat-o că nu este frumos, bine, etic… să lovească alți copii. Apoi a început să primească lovituri de la alții și începea să plângă fără să reacționeze… pentru că am învățat-o așa. Și-atunci mi-am pus întrebarea dacă  am învățat-o bine, că e în defavoarea ei și, prin urmare,  i-am arătat că trebuie să reacționeze și ea, să nu se lase bătută. Și-a început să reacționeze. De aici și până la a lovi prima, oare  e un pas atât de mare? Și iar mi-am  pus din nou întrebarea dacă am învățat-o bine…  să meargă, să se oprească?… și până unde să meargă această reacție? Cum înveți un copil la 1-2 ani când să lovească și când nu la rândul lui? Cum îi explici acest comportament contradictoriu  și ce învață el din asta? Și dacă nimerește mereu peste copii mai puternici și rămâne oricum bătută și în cazul în care reacționează? Ce învață din asta? Că viața e nedreapta oricum și n-are rost să se lupte?

Orgoliul ne face să vrem să arătăm că avem copii puternici și primul nostru gând ca părinți este sa-i învățăm să reacționeze la rândul lor,  să reacționeze în orice fel de situație care nouă ni se pare că ne pune copilul într-o situație de slăbiciune, dar nu față de noi, ci față de alții. Ne dorim să avem copii ascultatori cu noi ca părinți, dar plini de personalitate în fața altora…

Să te opresti… timpul nu se oprește, viața nu se opreste…Cum am putea noi să ne oprim?  Învățarea opritului nu există. Există numai învățarea drumului… învățarea mersului cu încredere, cu pas apăsat și sigur, atent la semnele din jur.

Ne putem învăța copiii să vada semnele și să le folosească… nu-i putem invăța să se oprească. Opritul nu există, există numai o piedică  pusă pe un drum, și care îl poate forța să o apuce pe un altul. Un drum care este sau care nu este drumul lui. Îi putem forța să facă o facultate – care nu este cea care le place, îi putem forța să facă teme suplimentare – care nu sunt ale lor ci ale profesorului care le-a dat. Am auzit la un moment un copil, întrebat de ce nu merge să  se joace baschet (sport care îi place și pentru care este înscris la un club) cum zice: „acum nu fac teme!”…

Pentru că nu există Oprit, nu există nici drum bătătorit pentru copiii noștri, oricât  am dori să-i știm în siguranță. Copiii nu pot urma drumul parinților lor pentru că acel drum nu mai există așa cum a fost el atunci… și nici măcar părinții nu mai pot și nu mai știu să umble pe el (Heraclit spunea că nu poți să te scalzi de două ori în apa aceluiași râu…). Să ne învățăm copiii să meargă și sa-i ajutam să vadă semnele, și să-i învățăm să-și facă toavarăși de drum cu care să se ajute, care nu suntem neapărat noi părinții.  Să-i  învățăm să meargă pe propriul lor drum, către propriul lor vis… și să nu-i învățăm să se oprească!

Share Button