Scrisori către părinți – V – Ai dreptate

Share Button

Scrisori către părinți – Ca părinte ai întotdeauna dreptate (V)

 Copilul meu merge la școală. Din păcate, aproape mă simt tentat(ă) să spun… Pentru că e foarte greu să te descurci cu profesorii. În copilărie credeam că profesorii sunt o „specie” dificilă numai pentru elevi. Nu bănuiam cât de greu este și pentru părinți… Însă orice se poate învăța. Inclusiv… cum să nu ai dreptate! În această serie de „scrisori” descoperim împreună cum putem să fim părinți (buni) de elevi (buni).

(Acest articol face parte dintr-o serie. Poți merge la primul articol din serie cu un click aici.)

Dragă „părinte”,

ai o provocare: cum poți face din școală o experiență cu adevărat utilă pentru copilul tău? Ești primul lui profesor, pentru că de la tine învață, prin imitare, mai tot, inclusiv cum să se raporteze la profesori. De la tine învață, prin imitare, cât poate să „ia” din fiecare experiență prin care trece și cât să evite pentru a evita suferința. Uneori învață să refuze să învețe dintr-o experiență pentru că simte suferința ta și o vede ca pe suferința lui. Și reciproc, tu preiei, empatic, suferința lui și nu-l lași să învețe ceva din ea pentru că vrei să-l protejezi… uneori copiii noștri sunt mai puternici decât credem.

Această serie de „scrisori” era proiectată să se termine cu a patra. O experiență recentă mă determină să scriu această nouă scrisoare, dedicată unora dintre părinții și elevii mei „preferați” care simt dragostea și respectul meu, dar simt și trec sau au trecut și prin suferințe. Și se simt tentați să fugă de suferință căutând o vină în exterior. Nu despre vină este vorba aici, ci despre creștere, despre învățare din ceea ce ni se întâmplă.

Atunci când fiica mea era în cărucior, unul dintre jocurile preferate era să arunce obiecte pe jos, în timp ce eu încercam să o împiedic să facă asta. Deși, treptat, jocul acesta s-a transformat în forme mai subtile de a-și încerca limitele puterii de influență și control asupra mea și a celorlalți adulți, nu am interpretat asta ca pe o obrăznicie. Este un joc pe care îl practică și copiii mai mari și adulții. Treptat, la anumite vârste, este nevoie să descopere, din practică, limitele acestui joc și riscurile: dincolo de relația aparte părinte-copil sau chiar relația profesor înțelegător-elev cu personalitate există o lume în care aceste jocuri pot fi percepute ca manipulare și etichetate drept „lipsă de respect”. Tocmai elevii care se simt mai apropiați de mine au mai mult curaj să experimenteze limitele puterii lor de influență. Unii profesori se protejează mai devreme de exagerări și impun distanța. Alții se lasă dominați și apoi au izbucniri de orgoliu din când în când. Există însă, chiar dacă mai rar, și un alt mod de a te comporta în aceste situații, cu perspectivă pe termen lung…

Sunt de părere că impunerea unei distanțe în aceste situații corespunde nevoii de autoprotecție a adultului. Această abordare este potrivită dacă pregătești copilul pentru viața într-o societate autoritară și puternic ierarhizată, în care părerea ta ajunge să conteze abia după ce ai demonstrat anumite competențe, sau o anumită experiență, vârstă, poziție socială etc.. Adică într-o societate așa cum este a noastră în mare măsură acum… dar nu așa cum ar fi dacă vrem să trăim într-o democrație autentică și eficientă. Dacă vrei să crești o generație de copii pentru o democrație autentică, în care coerența unei păreri bine exprimate și argumentate este singurul criteriu de valoare a părerii (nu contează de la cine vine părerea și ce vârstă sau experiență are persoana), atunci vrem să schimbăm abordarea. Atunci când un copil își exercită puterea de influență asupra ta ca adult nu trebuie nici să te lași manipulat, dar nici să „i-o retezi” cu argumentul autorității și să-l „pui la punct” ca fiind obraznic. Poți să-i răspunzi argumentat și să-i arăți că există un sistem de reguli de conviețuire și de corectitudine foarte clare, care ne pot pedepsi în mod automat când nu le respectăm. Atât. De exemplu, un profesor deține răspunderea cea mai mare pentru desfășurarea orelor. O parte din răspundere, funcție de vârstă, revine și elevilor, și părinților (chiar dacă nu sunt acolo), dar cea mai mare parte revine profesorului. Prin urmare, cea mai mare autoritate revine profesorului, nu pentru că este mai mare, mai în vârstă, mai… – ci pentru că este răspunderea și domeniul lui de competență. Atunci când un elev își încearcă puterea de influență în mod distructiv, afectând desfășurarea orelor, consecințele nu trebuie să fie de tip „război”, profesorul nu are voie să se considere în război cu elevul, chiar dacă, în strategia sa, elevul are interesul să ducă lucrurile acolo. Profesorul este însă îndreptățit să acționeze cu neutralitatea legilor naturii atunci când „sancționează” un comportament. Și, așa cum scriam în precedentele scrisori, să evalueze comportamentul, nu persoana. Elevul nu „este obraznic”, el se comportă într-un mod inadecvat. De exemplu, nota de 1 pentru încercarea de fraudă să vină ca o consecință inevitabilă a acestui comportament, fără implicare emoțională din partea profesorului. Elevul nu „m-a copiat” pe mine, nu este orgoliul meu în joc, dar elevul / copilul are ocazia să învețe că, în viață, există situații de care grija exagerată a părinților nu-l poate proteja. La fel cum nu se schimbă legile fizicii pentru că e vorba de „un copil de clasa a V-a” care a traversat strada fără să se asigure: mașina nu-l izbește mai „cu milă” pentru că este copil.

Dragă părinte, ai ocazia să te întrebi: îl las pe copil să umble singur pe stradă sau îl țin de mână cât trăiesc? Îl las pe copil să suporte consecințele comportamentului său ca să învețe să-și ajusteze comportamentul sau e mai mare nevoia mea de părinte de a-l ști „în siguranță”, sau poate nevoia mea de a mă feri de judecata altora, care nu știu să deosebească persoana de comportament și ar putea crede că am un copil „prost crescut” pentru că „e obraznic” cu profesorul. Poate este momentul să descoperi că e mai importantă creșterea copilului tău decât teama de judecata celorlalți. Atunci când fiica noastră făcea un an de pauză după bacalaureat, am suportat reacțiile „de jenă” ale celor care ne întrebau la ce facultate este… credeau că e ceva jenant pentru noi că nu e la facultate, că este un eșec al nostru ca părinți… era un joc amuzant pentru noi, și știm cât de mulți părinți se lasă manipulați de copiii lor, care observă că diferențele de mentalitate între generații pot fi folosite…

Tocmai elevii care îmi sunt foarte dragi, pentru că au personalitate puternică și simt că-și pot permite să mă trateze așa cum fac adolescenții rebeli cu un tată, tocmai aceștia ajung să experimenteze mai mult și mai la limită, adică să se apropie, în termenii analogiei cu mașina de mai sus, de accidente grave. Nevoia lor firească de creștere, de învățare, îi îndreaptă, instinctiv, către provocări mari – de fapt, nu pe mine mă provoacă, ci pe ei înșiși, să vadă cât pot. Majoritatea colegilor mei de breaslă își „ușurează viața” asigurându-se, din start, că taie curajul celor care ar vrea să încerce prea mult. Eu consider că se protejează pe ei înșiși și le răpesc copiilor o șansă de învățare și creștere autentică în acest laborator de încercări pentru viață care este școala. O notă de 1 sau de 2 la 11 sau 15 ani este mult mai bună decât arestarea la maturitate, nu credeți? Poate, dacă unii dintre adulții ajunși la pușcărie pentru corupție ar fi luat la timp 1 pentru copiere nu ar mai fi acum în acea situație… Și poate părinții lor, dacă și-ar da seama, ar regreta acum că i-au „protejat” atunci… Dar, din păcate, în educație, situația este de așa fel încât, oricum ar fi, părinții „au întotdeauna dreptate”. Explic mai jos de ce…

Să luăm o ecuație simplă de matematică: x + 20 = 100. E foarte simplu, nu trebuie să fii profesor, ca să spui că x = 80. Și totuși, în esență, ecuația este x + y = 100. Tu spui că x = 100 – y și propui, ca profesor, în acest caz, soluția 80. Dar dacă cineva controlează pe y, până să te „dezmeticești”, cineva îți spune că soluția corectă este 30 și îți și demonstrază asta, îți pune sub nas ecuația x + 70 = 100. Descoperi, cu stupefacție, că are dreptate…

În educația copiilor așa stau lucrurile. Părinții și copiii, în familie, cu infleuențare reciprocă, controlează pe y. Uneori îl schimbă după bunul plac al copiilor, alteori al părinților, iar în această „ecuație”, adesea, interesul pe termen lung al copiilor este complet uitat. Atunci când un profesor, cu iubire și respect față de elevi, aplică măsurile pe care le consideră necesare pentru o bună evoluție, pe termen lung, a elevilor săi, părinții și elevii sunt parte în ecuație. Ei pot „schimba pe y”, de exemplu, părintele poate sugera copilului, uneori fără să vrea, că nota de 1 sau 2 este un „abuz” nejustificat al profesorului. Și atunci efectul de învățare este anulat, copilul acceptă judecata părintelui, se consideră nedreptățit și nu învață nimic din această experiență. Eventual părintele își mută copilul la altă clasă și va trăi cu convingerea că acela a fost un episod nefericit în experiența copilului și a sa. Și va avea dreptate, pentru că el a ales cum să fie. El a ales pe y…

Copiii cu personalitate puternică și foarte inteligenți au nevoie de adulți pe măsură, altminteri puterea lor de manipulare se întoarce, pe termen lung, împotriva lor. Am o mulțime de experiențe personale la care pot face referire, atât ca părinte și educator, cât și ca adolescent cu personalitate puternică… dar nu pot scrie aici, pentru a proteja dreptul la intimitate al celor care mai sunt implicați…

Dacă ești părintele unui asemenea copil, bucură-te pentru el: va suferi, ca oricare altul, dar măcar nu va avea o viață banală lipsită de creștere personală. De atitudinea ta depinde, ce-i drept, foarte mult, pentru că un lider poate deveni un Mahatma Ghandi sau un Hitler… Gândește-te că ți-a fost „dată” această provocare, ca și altele în viață, pentru că o poți duce. Este suficient să fii tu însuți / însăți pe drumul creșterii personale și să le iei pe toate pas cu pas… este mai important să fii pe drum, decât cu cine știe ce „realizări” – dar despre iluzia realizărilor în altă parte…

Share Button

Autor: Sorin Giurumescu

Profesor de germană din 1994. Trainer (formator) certificat din 2006. Licensed Master Practitioner of NLP™ din 2012. Din 2008 până în 2015 responsabil cu limba germană modernă în Ministerul Educației Naționale. Peste 10.000 de ore de participare la activități de formare, peste 1.000 de ore susținute ca trainer, pe teme diverse, de la didactică la dezvoltare personală, în România, Bulgaria, Portugalia, Grecia, Germania, în limbile română, germană sau engleză.

1 comentariu la „Scrisori către părinți – V – Ai dreptate”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *