Scrisori către părinți de elevi – II

Share Button

Scrisori către părinți – Da, ești profesor! (II)

Copilul meu merge la școală. Din păcate, aproape mă simt tentat(ă) să spun… Pentru că e foarte greu să te descurci cu profesorii. În copilărie credeam că profesorii sunt o „specie” dificilă numai pentru elevi. Nu bănuiam cât de greu este și pentru părinți… Însă orice se poate învăța. Inclusiv învățarea! În această serie de „scrisori” descoperim împreună cum putem să fim părinți (buni) de elevi (buni).

(Acest articol face parte dintr-o serie. Poți merge la primul articol din serie cu un click aici.)

Dragă „părinte”,

ai o provocare: cum poți face din școală o experiență cu adevărat utilă pentru copilul tău? Investești încredere, așteptări pozitive, pentru că așa mărești șansele copilului. Dar… dincolo de asta, școala reprezintă un sistem despre care chiar cei din interior, specialiștii, spun că este în criză. Ce poți face tu?

Tu nu ești profesor. Chiar dacă ești profesor de meserie, pentru copilul tău ești părinte. Îl trimiți la școală ca să învețe de la profesori, altfel l-ai ține acasă și l-ai învăța tu… Oare?

Haide să vedem cum se produce învățarea și cât învață copilul tău de la tine și de la profesorii de la școală. În esență, cea mai puternică și mai răspândită formă de învățare, la oameni și la toate animalele, este imitarea. Atât de puternică și de eficientă este imitarea, încât s-a constatat pe perechi de gemeni, care au fost crescuți separat, în familii diferite, că fiecare seamănă fizic cu membrii familiei care l-a adoptat. Nimeni nu-i spune copilului să imite expresiile feței, pozițiile corpului și gesturile (adică emoțiile) celor din jur, face asta ca orice alt animal, încât mușchii corpului și ai feței îl aduc să semene cu cei din jur. S-a mai constatat că eficiența învățării prin imitare (și nu numai) este direct proporțională cu timpul petrecut în prezența persoanei imitate și cu plăcerea percepută (starea de bine). Chiar și la adolescență, atunci cînd copilul vrea să se diferențieze de părinți și devine din ce în ce mai critic, face asta în moduri foarte asemănătoare cu comportamentele părinților (ceea ce numim „strategii” în NLP). Copilul adoptă de mic strategiile părinților prin imitare, iar acestea reprezintă un set de proceduri automatizate (inconștiente) de a se adapta la provocările mediului. Deci strategiile sunt și un set de proceduri de a învăța din experiențele de viață. Adică sunt și tehnici de „supraviețuire” și tehnici de învățare.

Este foarte răspândită ideea aceea marxistă că „acumulările cantitative duc la salturi calitative”. Adică, în cazul nostru, dacă acumulezi o mare cantitate de cunoștințe, de informații din diferite domenii, atunci, la un moment dat, faci un salt calitativ, devii mai „deștept”.  Ca și cum, dacă pleci într-o direcție greșită, de exemplu de la Cluj înspre est, la un moment dat ajungi în Ungaria. Asta chiar se poate întâmpla, după ce ai avut răbdare să ocolești pământul, dar, din punctul de vedere al pedagogiei, mi se pare o mare prostie, adică ineficiență. Este posibil ca, dat fiind sistemul actual, școala să le furnizeze copiilor noștri foarte multe informații, mult mai multe decât le transmitem noi, ca părinți. Asta nu înseamnă că de acolo, fără nimic altceva, va veni vreun „salt calitativ”. Și nici nu înseamnă că profesorii ar avea o influență mai mare asupra copiilor decât părinții. Adevărata „educație”, nu doar „șapte ani de acasă” ci formarea de strategii de viață, deci și de învățare, vine de la părinți. Iar faptul că se practică foarte mult ajutarea copiilor la teme de către părinți în școala primară întărește anumite strategii de învățare care, uneori, sunt de o ineficiență teribilă. Din păcate, o parte din învățătoare promovează ele însele strategii ineficiente sau nu sesizează aceste probleme dar „se bazează” pe părinți în procesele de învățare ale copiilor. Unele lucruri învățate repede (deci, aparent, „eficient”) sunt, pe termen lung, foarte dăunătoare copiilor. Multe „succese” de la clasele primare pun bazele dificultăților viitoare!

Astfel că, vrei nu vrei, ești profesor pentru copilul tău. Chiar dacă nu ești specialist… în condițiile în care, dacă ai fi „specialist”, ai ști cât de primitivă este această disciplină (psiho-pedagogia) și cât de multe experimente actuale infirmă concepții ferme ale unor „specialiști” cu experiență. Și, mai ales, ai observa, ca specialist, cum practica curentă este complet diferită de teorie, dar are orgolii și se bazează pe o largă acceptare. Ai observa cum se folosește un dublu limbaj, se spune ceva acceptabil luat din teoriile moderne, dar se practică cu totul altceva și aproape toți cei implicați acceptă asta ca pe un lucru necesar… pentru că aici, mai mult decât în fizica cuantică, este valabil principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Concepția unui pedagog practician, alături de concepțiile și influențele tuturor celor implicați (elevi, părinți, alți profesori) afectează atât de mult rezultatele oricărui experiment pedagogic, încât se poate justifica orice rezultat al unui experiment. Așa se ajunge să fie justificate practici pedagogice fundamental opuse: alegi ce vrei să vezi și vezi numai argumentele care îți favorizează perspectiva, pentru că influențezi, oricum, lucrurile în direcția dorită. În practică, apar formulări de tipul „copilul meu este așa…” sau „copilul meu nu este așa” – prin chiar aplicarea unei etichete influențezi manifestările care vor confirma acea etichetă. Copilul învață, mai ales, prin imitare. De la tine sau de la profesorii față de care se simte, cât de cât, în siguranță. Chiar și acest sentiment de siguranță este foarte dificil de stabilit, este relativ. Un copil crescut într-un mediu cu adulți care au reacții emoționale imprevizibile va considera un adult violent dar foarte previzibil în manifestări ca fiind destul de sigur și preferabil chiar unui adult neviolent dar imprevizibil (de exemplu, chiar umorul este o formă de violență mascată, „îmblânzită”, iar un copil care suferă din lipsă de stabilitate emoțională nu se va simți bine cu un profesor care are obiceiul să-i „ia la mișto” pe unii elevi, va prefera chiar un profesor la care nivelul de agresivitate crește conform unor semnale clare, chiar dacă este agresiv fizic).

Ești profesor pentru copilul tău, pentru că, de la tine, dat fiind timpul petrecut împreună, învață cele mai importante lucruri. Dacă vrei și poți să-l ajuți, lucrezi la ceea ce contează mai mult: la învățarea învățării. Înveți tu cum să înveți mai bine mereu lucruri noi, pentru ca el să aibă ce învăța, prin imitație. Dacă în ocupația ta nu înveți prea mult lucruri noi, atunci poți alege să înveți despre educație și învățare în general, să faci dezvoltare personală (creștere) pentru că, nu-i așa, toți creștem mereu. Cum a spus Laotse, învățatul este ca și cum ai înota contra curentului: dacă încetezi să înoți, dai înapoi. Nimic nu este mai important pentru copilul tău, decât combinația a două elemente pe care să le învețe, dacă se poate, prin imitație, de la tine: că merită să învețe mereu cum să învețe tot mai eficient și că merită să aibă curajul să învețe lucruri mereu noi și din domenii nefamiliare. Din această combinație, indiferent de eficiența ta personală, copilul tău poate să învețe, pentru el, să crească mereu și să-și asume răspunderea pentru propriul parcurs de creștere. Este tot ce contează cu adevărat!

 (continuarea aici…)

Share Button

Autor: Sorin Giurumescu

Profesor de germană din 1994. Trainer (formator) certificat din 2006. Licensed Master Practitioner of NLP™ din 2012. Din 2008 până în 2015 responsabil cu limba germană modernă în Ministerul Educației Naționale. Peste 10.000 de ore de participare la activități de formare, peste 1.000 de ore susținute ca trainer, pe teme diverse, de la didactică la dezvoltare personală, în România, Bulgaria, Portugalia, Grecia, Germania, în limbile română, germană sau engleză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *